Cele trei paradigme ale scindării societății românești

Imediat după 1989, cam până în 2000, România a fost, isteric, divizată între (neo)comuniști și anticomuniști.

Să ne amintim: pe de o parte – PDSR-ul, România Mare, PNUR, pe de alta – PNȚCD, PNL, PD, UDMR, PAC, UFD, PSDR.

Eșecul Convenției, dar mai ales al lui Constantinescu, a produs una dintre cele mai mari diversiuni de logică lansate, probabil, de imortela Securitate. Cum e  mai bine? Cu anticomuniști nepricepuți sau cu neocomuniști eficienți? Drept pentru care PSD-ul a câștigat alegerile din 2000.

După guvernarea pesedistă, începută 2000, România a fost împărțită în corupți și cei care sperau că va începe bătălia împotriva acestora.

Probabil că România era șocată de un sistem autoritarist în care fiecare șef de stup local avea voie să fure a x-a parte din ce fura Reginul Stupului Adrian.

Așa a venit la putere Alianța D.A., care a promis că va stârpi corupția. Doar că liderul informal al PNL, Dinu Patriciu, era deja prizonierul aranjamentelor cu PSD-ul lui Năstase, iar PDL-ul a produs un șir cam lung de baroni a căror imagine nu rima deloc cu promisele țepe.

Din păcate eșecul PDL-ului de a fi un partid curat și criza economică a condus la ceea ce se întâmplă acum.

Dar ceea ce a urmat suspendării președintelui Băsescu a complicat și mai mult polarizarea societății.

Plagiatul lui Ponta, puciul fast-food, bâlbâielile politice din ultima vreme, reacția dură a Uniunii Europene au relativizat până la isterie raportul dintre Adevăr și Minciună.

Iată, deci, că asistăm la o nouă scindare.

Acum, societatea e împărțită între cei care spun că albul e alb și cei care spun că albul e roșu.

Ca să fiu mai clar:

Pentru mine albul-alb înseamnă că Ponta e un plagiator, că Antonescu și Ponta sunt niște puciști, că România se află într-o situație disperată.

 

 

Un mincinos și doi cotcodaci

Doi jurnaliști care există scriu despre niște minciuni transcrise de un jurnalist care nu există. Un fenomen care s-ar numi datul cu presupusul sau cu presupuța.

Să vedem, în ordine, despre ce este vorba.

Miercuri, în jurul orei 16, am fost sunat de domnișorul Ovidiu Mărăscu care, între altele, m-a întrebat dacă îmi simt amenințat postul de director al Muzeului de Artă. Probabil că Domnișorimea sa crede că USL-ul face numiri politice sau abuzive.

I-am răspuns că nu îmi simt postul amenințat fiindcă nu am făcut politică la Muzeul de Artă și, ca dovadă, unii dintre sponsorii cei mai importanți au fost Emil Cristescu și Ovidiu Tender. În articolul publicat în deBanat (http://www.debanat.ro/author/mihai-oancea/) un anume Mihai Oancea – personaj care nu există în civilie – scrie că aceștia mi-ar fi prieteni buni și că mă bazez pe ei. Nu am spus asta și nici nu am sugerat că nu aș putea fi schimbat. Pot dovedi acest lucru fiindcă la conversație a asistat un cunoscut avocat și prieten care, întâmplător, îi cunoaște foarte bine și pe Dl. Titu Bojin, și pe Emil Cristescu, și pe Ovidiu Tender. Cum se pot posta pe blog și fișiere audio, îl invit pe domnișorul Mărăscu-Oancea să posteze convorbirea noastră.

Pe baza acestei măgării, Tibi Kiss  – una din „luminile” jurnalismului deontologic de Banat – îl somează pe Titu Bojin să mă dea afară fiindcă, conchide Kiss-uțul, aș fi atentat la imaginea președintelui CJ Timiș. (http://tiberiukiss.wordpress.com/)

În fine, Herr V. Bota, după ce face aluzii la faptul că tatăl meu a fost primar în anii 70 la Jimbolia, conchide că am invocat prietenia celor doi dintr-o lipsă acută de caracter și conchide: „Iată că “stomacul” unora e atât de antrenat încât pot înghiți de la pietre la rahat!” (http://viobota.wordpress.com/2012/07/18/senzational-inna-si-tolcea-rup-gura-presei/) Apropo, ar fi bine ca social-democrația mătăluță să fie completată și de nițică gramatică în fraza pe care am citat-o!

Așa că, Viorele dragă, nu te obrăznici, te rog, și căcatăți de treabă!

Cu privire la activitatea mea la muzeu, nu cred că e cazul să explic aici despre ce este vorba, fiindcă, oricum, niciunul dintre cei trei nu au ( nu are!) pasiuni plastice dincolo de figurările de pe bancnote. Așa, în treacăt, lui O.M. îi amintesc de Premiul pentru Management creativ acordat de, surpriză, nu spun cine. Ca indiciu, dacă ar fi trăit în acea epocă, personajul ar fi fost pictat, nud, de Rubens. Cu toate riscurile asumate. De Rubens.

România fabulită

A fost odată o familie, Apostolache, ce trăia într-un bloc de

Beton: tata, mama, o elevă în clasa a VIII-a și un fiu.

Băiatul mai făcea câte un an de „Privată”, mai nu făcea.

Vara, îi plăcea berea, iarna consuma vodcă mai mult,

Iar în restul anotimpurilor trăgea câte-o linie, două pe zi.

Într-o seară frumoasă de iulie, Viorel a venit mai nervos

Acasă și le-a dat o lecție alor săi cu ajutorul unei săbii ninja

Originală. Drept pentru care Nea Gelu Apostolache  a sunat imediat

Mai întâi la Salvare și, apoi,  după ce Vio a plecat răcorit, la Poliție.

Astfel că un polițist a bătut la ușa vecinilor pentru a

Afla ce s-a întâmplat în familia Apostolache. Unii au zis că

Nimic nu s-a întâmplat, alții că nu au auzit ceva mai aparte,

Unii au zis că poate să fi fost ceva scandal la etaj, dar cei mai

Mulți au susținut că vinovatul e chiar domnul Apostolache,

Fiindcă toate astea, nu-i așa, trebuia să rămână doar în familie.

 

Morala: în stabor sau la Bruxelles?

 

 

 

 

 

 

 

 

Spre deosebire de normalitate, Năstase are răni superficiale

Speranța ca Năstase Adrian să fi fost rănit foarte grav a fost definitiv irosită de raportul IML care a constatat că acesta prezintă răni superficiale. Bănuiam că nu poate fi vorba despre ceva mai grav decât un panarițiu în clipa în care celebrul fular a sărit în cinematografia ducerii pe targă. Dacă Năstase ar fi fost sângeriu, o asemenea imagine ar fi făcut înconjurul lumii și ar fi smuls suspine de milioane, transformându-l în martirul luptei antibăsesciene. Câtă vreme însă răniuțele năstăsești ar fi putut fi oblojite cu un Always de turturică, mă tem că sinuciderea se amână.

După cum sunt nevoit să îi adresez pacientului cu fake-uri în plagă celebrul îndemn al tatălui-tomată atunci când tomata adolescentă s-a împiedicat julindu-se la picior:

Ketchup!

Năstase, Ketch up!

Noi, idioţii, şi Adevărul cu cap dublu, de struţ

Să înţelegem puţin de ce nu mai înţelegem nimic:
1. Ce spune Ponta la Bruxelles nu e totuna cu ce spune Ponta acasă.
2. Ce spune Ponta la ora 16 nu e totuna cu ce spune Dragnea sau Şova la orice oră.
3. Ce spune Ponta nu e totuna cu ce spun politicienii Europeni.
4. Ce spune Angela Merkel  e complet diferit de ce spune Ministerul Afacerilor Externe
5. Ce spune Ponta că spun europenii nu e deloc ce spun europenii.
6. Ce suntem somaţi să înţelegem nu se potriveşte deloc cu ceea ce înţelegem.
7. Cred că nimic nu e mai frustrant decât acuta senzaţie că Puterea actuală crede că suntem toţi nişte idioţi.

Republica Monitorizantă Română

De când aștept un referendum!
Adică o consultare a întregului electorat care e valid numai dacă se prezință jumătate plus unu din toți cetățenii cu drept de vot. Așa cum, ca proastele, scriu toate dicționarele.
Aștept un referendum, in fine, fiindcă, ăla din 2009, care a hotărât că sistemul parlamentar românesc va fi unicameral, seamănă cu tăblițele din parcuri ce ne îndeamnă să nu călcăm iarba.
Spre deosebire de luminile constituționale Ponta și Antonescu, eu sper ca poporul să spună limpede un lucru de care toți se feresc să îl spună:
Cel mai puternic om din România nu e nici președintele, nici prim-ministrul! Este chiar directorul Monitorului Oficial al României!
Așadar, să votăm, la Referendum, că acesta va fi șeful statului, al Guvernului și al Parlamentului deopotrivă!
Și, dacă ținem nițel la noul lider, să votăm că și Constituția e consultativă!
Vă rog eu!

Eminem-scu și-a anulat concertul și e dus cu Bacul

1. Un bacalaureat nu se măsoară, în opinia mea, în kilograme de creier admis. Criteriul fundamental se referă la diagnosticul pe care îl dă celor 12 ani de școală. După cum arată cifrele, elevii au avut probleme nu doar cu materiile de liceu, ci, mai ales, cu cu cele din clasele 1-8.
2. Un bacalaureat are rolul și de a valoriza studiile universitare. România, până acum trei ani, a fost populată cu români bacalaureați analfabeți care au discreditat ideea de Universitate, masterat, doctorat.
3. În toate democrațiile, bacalaureatul este prăpastia ce separă grosul societății de elitele ei: cei ce muncesc fizic, de intelectuali (gulerele albe).
4. Societatea românească nu oferă elevilor niciun motiv serios pentru a învăța. Meritocrația este o vorbă goală, iar banii cumpără totul în școli, în viață.
5. Cel mai îngrozitor lucru care îl poate înțelege un străin despre noi se referă la prezența camerelor de supravegheat în toate sălile. Asta arată că hoția e un fapt endemic și că, pe cale de consecință, un plagiat nu e decât expresia unei „normalități”.

De ce mă „bucur” că Năstase a fost, in fine, dus

În niciun caz din motive personale!
Făptura Năstase Adrian face parte dintr-o categorie la care nu am acces. Nu mă refer la opulența lui, ci, pur și simplu, nu înțeleg cum un om de inteligența lui aparte (subliniez cuvântul) a putut fi atât de lacom.
Gelu Voican Voiculescu, atunci când mă miram de satrapia năstăsioasă, mi l-a descris, cu mulți ani în urmă, sub zodia unei triple inadecvări.
M-a bucurat fiindcă, iată, sunt nevoit să constat că Băsescu a ajutat statul de drept al lui Ponta să își reintre în drepturi! Și asta ar trebui să conteze într-o relație mult mai subtilă decât vor să arate televiziunile.
Mă bucur și fiindcă știu, din cărțile de teoria media, că asemenea evenimente ritualice acoperă lucruri mai importante. Și că, implicit, manipulează.
Cu alte cuvinte, cred că  a acoperit cel puțin două evenimente excepționale: arestarea lui Vântu și demisia Varanului din Senat.  
Așadar, mă bucur că Năstase a ajuns la hotel fiindcă, iată, in fine, pot să mă bucur pe bune de arestarea lui Vântu.
Să ne înțelegem, așadar: arestarea lui Năstase nu m-a bucurat, ci doar m-a reclădit.

Alte întrebări nesimțite despre mucenicul Năstase, nepotitorul mătușilor

1. Azi, numitul Năstase Adrian face 62 de ani. Nu împlinește, ci face! O fi de bun augur urarea „la mulți ani” sau credeți că e la mișto?
2. Se spune că Năstase Adrian ar fi lăsat o scrisoare de adio. Dacă omul nu a murit, nu am putea cumva să numit documenul „scrisoare de la revedere”.
3. Credincioșii din presă și nu numai au numit scrisoarea lui de „la revedere” „testament”. Fiindcă eu sunt bun creștin, aștept „noul testament”.
4. Destui pesediști au spus că încercarea de suicid a lui N.A. a fost un „act de demnitate”. Oare cum o gândi despre asta preotul paroh al bisericii din Cornu recent târnosite și de N.A.? Cităm:
„Păcatul sinuciderii este unul dintre cele trei păcate cunoscute în Evanghelii şi în Tradiţia Bisericii sub denumirea de „păcate împotriva Duhului Sfânt”, adică necredinţa, ura şi deznădejdea. Toate acestea sunt expresia refuzului deliberat al comuniunii cu Dumnezeu, sinuciderea fiind înţeleasă de Părinţii Bisericii ca necredinţă şi deznădejde asumate.”
5. Oare există o relație inversă între avere și demnitate? Mă întreb, de pildă, cum de un om cu averea lui Năstase e capabil să facă un teatru atât de ieftin. Un amic medic mi-a semnalat că, în cazul unui incident de felul celui care se presupune că l-a avut Năstase, pacientul este, obligatoriu! dezbrăcat. Așa e procedura, nu e dezbrăcat din alte motive. Poate că, fiind și femei de față, N.A. s-a rușinat. Ceea ce este extraordinar pentru un politician.