Arhive etichete: Claudiu Iordache

23 de ani de la înființarea ziarului „Timișoara”. Mărturii, poate, încă prea calde!

Posted on by

Miercuri, 23 ianuarie, vor fi 23 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat teribil, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului ediorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a deminității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.

 

 

 

 

Un document despre Revoluția pro-comunistă din 89

Posted on by

Societatea Timișoara și-a decernat, sâmbătă, distincțiile anuale.
Printre laureați s-a aflat și Doru Mărieș care a adus şi a citit un document buimăcitor din primele ore ale Puterii nou instalate în decembrie 89.
În esență, Ordinul semnat de Ion Iliescu prevedea rămânerea pe funcții a activiștilor de partid sau numirea lor în funcții de conducere și comandă precum și continuarea colectării cotizațiilor PCR și UTC.
Documentul – incredibil în tupeul lui bolșevic – explică un episod la care am luat parte in aceleași clipe din 22 decembrie.
În jurul orei 10 mă aflam în grupul de demonstranţi din faţa Tipografiei și, împreună cu Ioan Iancu și Gheorghe Secheșan, am intrat forţat la secția ziare, acolo unde se culegeau ”Drapelu roșu” și cele două ziare comuniste în germană și maghiară.
Fusesem corector la ”Drapelul roșu” până în 1986, așa că îi știam pe tipografi.
Am început să lucrăm la prima ediție a ziarului și să recuperăm Manifestul Frontului Democrat Româm, prima formațiune politică a României postcomuniste, ce a luat ființă în Balconul Operei.
Textul cules pe plumb al Manifestului FDR fusese aruncat de frică de către tipografi în 20 decembrie, când Tipografia a fost ocupată de un grup de militari în jurul vârstei de 35-40 de ani. (Peste ani aveam să aflăm că era un grup antitero condus de faimosul colonel Truțulescu, cel implicat în Ţigareta 2!)
În fine, Ceaușescu fuge, încep să curgă textele de căință de la Agerpres, noi trei pornim să scoatem prima ediție a ziarului necomunist.
Ținem legătura cu Claudiu Iordache, ideologul FDR, și totul pare în regulă.
Până în jurul orei 16, când în tipografie apare Ion Stan, secretarul de redacție al ziarului ”Drapelu roșu”, cu textele fostei redacții.
În prim-plan, un articol pupincurist la adresa lui Radu Bălan, prim-secretarul județenei de partid.
Odată cu articolul, Ion Stan vine și cu numele noului ziar: ”Luptătorul bănățean”.
Pentru mine a fost o stupoare totală. Mai întâi că în Drapelu roșu se scriseseră articole despre “golanii Timișoarei”, despre “vandali”, “forțe străine”, iar acum noua epocă începe cu Bălan, cu același Teodor Bulza și, cu un nume de ziar stalinist, din anii 50.
Ion Stan paginează articolul cu Bălan pe prima pagina, aşa cum era obiceiul. Eu le spun paginatorilor să îl scoată sau să îl pagineze în pagina a treia.
Tipografii nu înțeleg nici ei nimic, așa că facem o delegație din 3 persoane să lămurim lucrurile în redacția „Drapelulu roșu”. Aflăm că acolo e și Bălan, așa că misia este încă mai importantă.
La ieșirea din Tipografie, militarii mă roagă să spun cui pot că au doar muniție oarbă și că sunt zvonuri despre o iminentă confruntare cu forțele loiale lui Ceaușescu.
În redacția Drapelului, prima persoană pe care o văd e maiorul de Securitate Andrei Indrei, cel care răspundea de cultură. E calm și răsfoiește agale colecția revistei… Orizont.
Bălan e în biroul lui Teodor Bulza, redactorul-șef al ziarului, și dă un interviu unor jurnaliști unguri.
Mi se spune că nu pot intra.
Sunt nervos, așa că intru, în ciuda opreliștilor.
Ildico Achimescu traduce, iar în birou se mai află și Nae Laslău.
Îi spun, cam răstit, lui Bălan despre numele ziarului și despre muniție.
Îl sună, imediat, pe comandantul Garnizoanei, colonelul Predonescu, și îi ordonă să trimită muniție de război la Tipografie.
Nu prea înțeleg de ce tot fostul prim-secretar comunist are comanda absolută a județului, dar emotivitatea era prea mare pentru a pătrunde esențialul:
Revoluția procomunistă chiar începuse.

PS Eu am mai putut intra în Tipografie, iar primul nr. din “Luptătorul bănăţean” a apărut în două ediţii: una cu Bălan pe prima pagină, alta cu Bălan pe pag. 3!