Dan Diaconescu mă fascinează! Are tupeul umed al unui șoricel din desenele lui Tex Avery care, abia salvat de la înec dintr-o farfurie de macaroane, amenință cu traversarea Atlanticului cel mult într-o oră!

Sunt fascinat de el, fiindcă DD este autorul celor mai tautologice întrebări din istoria presei române, dovedind, încă o dată, că nu e important ce întrebi sau cum întrebi, ci pe cine întrebi. De fiecare dată când o întrebare a lui începe cu „e bine?”, mă scutur de plăcere la surpriza care urmează. Dan Diaconescu pune întrebările cărora noi, românii, le știam doar mirările, în vreme ce el nu numai că le știe răspunsul, ci chiar așază, înaintea întrebării, răspunsul.

Ați ghicit, DD îmi place fiindcă DD e românul care își bate joc de concetățenii lui cu cel mai mare talent, succes, sânge rece.

În orice frază a unui politician român ales la întâmplare găsești măcar urme vagi de logică, raționalitate, rușinică, normalitate. La personajul nostru, terenul acestor accidente de responsabilități minimale nu e doar cauterizat, ci suspendat.

Asemenea liderilor religioși, el poate spune orice fără acoperire în realitate, fiindcă realitatea e un produs al Zeului OTV. Or, zeii, apostolii vorbesc adesea în dodii, în parabole, paradoxuri, fiind totali imuni la logică și bun-simț. DD le spune românilor și ce vor să audă, și mai mult decât ce vor să audă: le spune ce și cum ar vrea să fie! Într-un anume fel, el e ultima consecință, maladivă, a derealizării totale prin televiziune și a eșecului întregii clase politice românești. Dacă nimic bun nu se poate întâmpla, singura șansă pentru a nu ne aliena ca întreg corp social e să inventăm o fervoare, fie și virtuală, în care totul, absolut totul se poate și e reinventat. Cei care cred că lumea îl va vota pe DD fiindcă promite bani și justiție se înșală amarnic.

El va fi votat de membrii acestei religii, PP-DD, tocmai fiindcă este deja o religie.