Imediat după 1989, cam până în 2000, România a fost, isteric, divizată între (neo)comuniști și anticomuniști.

Să ne amintim: pe de o parte – PDSR-ul, România Mare, PNUR, pe de alta – PNȚCD, PNL, PD, UDMR, PAC, UFD, PSDR.

Eșecul Convenției, dar mai ales al lui Constantinescu, a produs una dintre cele mai mari diversiuni de logică lansate, probabil, de imortela Securitate. Cum e  mai bine? Cu anticomuniști nepricepuți sau cu neocomuniști eficienți? Drept pentru care PSD-ul a câștigat alegerile din 2000.

După guvernarea pesedistă, începută 2000, România a fost împărțită în corupți și cei care sperau că va începe bătălia împotriva acestora.

Probabil că România era șocată de un sistem autoritarist în care fiecare șef de stup local avea voie să fure a x-a parte din ce fura Reginul Stupului Adrian.

Așa a venit la putere Alianța D.A., care a promis că va stârpi corupția. Doar că liderul informal al PNL, Dinu Patriciu, era deja prizonierul aranjamentelor cu PSD-ul lui Năstase, iar PDL-ul a produs un șir cam lung de baroni a căror imagine nu rima deloc cu promisele țepe.

Din păcate eșecul PDL-ului de a fi un partid curat și criza economică a condus la ceea ce se întâmplă acum.

Dar ceea ce a urmat suspendării președintelui Băsescu a complicat și mai mult polarizarea societății.

Plagiatul lui Ponta, puciul fast-food, bâlbâielile politice din ultima vreme, reacția dură a Uniunii Europene au relativizat până la isterie raportul dintre Adevăr și Minciună.

Iată, deci, că asistăm la o nouă scindare.

Acum, societatea e împărțită între cei care spun că albul e alb și cei care spun că albul e roșu.

Ca să fiu mai clar:

Pentru mine albul-alb înseamnă că Ponta e un plagiator, că Antonescu și Ponta sunt niște puciști, că România se află într-o situație disperată.