Prin ianuarie, vorbesc cu Sorina la telefon. Trebuia să merg la ei încă înainte de Crăciun pentru a-mi alege o lucrare a lui Peter. Nu ne găsim, aşa că ajung la ei abia atunci, după sărbători.
Peter e slăbit după o viroză. Coboară greu, agale şi ne vedem preţ de un minut.
Aleg o lucrare de o senzualitate atât de delicată încât o mângâi şi pe drum, la semafor, şi noaptea, înainte de culcare.
I-ar trebui un sistem care să te plimbe în cerc în jurul ei. Dar cea mai frumoasă parte a Ei, e că îşi cheamă Ceva-ul. Care nu e nici bărbat, nici femeie. E perechea ce s-ar putea să coboare oricând.
Am făcut un vraf din cărţile şi albumele de artă şi am aşezat-o acolo, lângă patul meu.
Când am aflat de urcarea la cer a lui Peter, marţi dimineaţa, eram întors cu spatele la ea.
De-acum înainte o să o mângâi altfel.

Astăzi a fost înmormântarea lui Petre Stoica. Vreme urâtă, apăsătoare.
Aseara am vorbit cu Cornel Ungureanu, care mă întreabă dacă îl pot lua cu mașina mea. Dimineața mă sună Eugen Bunaru în aceeași problemă. Nu știe dacă Robert Șerban are loc în mașina editurii Brumar. Îi spun că ne vedem la Muzeul de Artă, la 1 și-un sfert.
Dimineața, după 10, Cornel mă anunță că trebuie să ia o coroană din partea Uniunii.
E OK, și eu iau două coroane, a doua din partea Brândușei Armanca. Nu poate veni de la Budapesta și vrea neapărat să îi dea un semn din partea ei lui Petre.
Gabi, nevastă-mea, ia coroanele din Piața 700 și ne așteaptă în parcare.
Vorbim mult despre Petre. Cornel promite să propună ca o stradă din Timișoara să îi poarte numele.
Ajungem la Muzeul Presei unde se află depus Don Pedro pe la 2 și jumătate.
Din partea dreaptă a catafalcului, are ochii închiși și e senin, cu barba albă, ca niște buruieni bătrâne. Din partea stângă, parcă privește. Sâmbătă noaptea, la priveghi, am citit poezii și am cam plâns. Am crezut că poveste cu plânsul e istovită. Nu e. Mă tulbură suferința lui Matei, nepotul lui. Și tăcerea lui Ion Barbu.
E lume destul de multă, dar nu chiar. Jimbolienii mei nu prea știu cine a fost Stoica. Am văzut asta cu alte prilejuri.
Vor vorbi primarul Kaba, eu și Cornel Ungureanu.
Slujba începe înăuntru, iar apoi sicriul e scos în curte. Iese soarele pentru câteva minute.
Plecăm către cimitir.
Petre vroia să fie îngropat în curtea Fundației. Legea nu permite asta.
E îngropat în cimitirul catolic. Cum intri în stânga, la vreo 30 de metri.
În dreapta, la vreo 10 de metri, se odihnește tatăl meu.

Petre Stoica a murit azi noapte la spitalul din Jimbolia.
Dragul meu drag Petre Stoica a murit!
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

A câștigat Crin Antonescu. Domnul Antonescu, cum ar veni.
Povestea cu ”Crin și Călin” e de prost-gust.
Excesul de familiaritate, ca și excesul de morgă sunt semne de reumatism educațional.
Dar și de carismă, atunci când vin dinspre votatori.
Deocamdată, singurul politician care declanșează natural nevoia de tutuit e Traian. Traian Băsescu.
Niciunui băutor de vin Babanu nu i-ar trece prin minte să îi spună Adi dlui Năstase.
Nici Călin – dlui Tăriceanu, nici Emil – dlui Boc, nici Crin – dlui Antonescu.
Deocamdată, remarc faptul că frizura lui Crin Antonescu nu se potrivește cu electoratul român, în ciuda faptului că s-a tuns.
Mă enervează enorm la congresul ăsta câteva figuri tragice: Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Norica Nicolai și îmbălsămatul Viorel Cataramă.

Mănânc mult după miezul-nopții.
Carne și ceva iute. Ardei sau Harissa.
Beau ceva beri și adorm pe la 2-3.
De regulă, coșmarul e ca peștele mare.
Stă în lichidul postamniotic al visului și așteaptă.
Apoi mă trage de pe mal în apa lui.
Norocul meu e că, în vis întâlnesc mai ales sincerii, așa că țin minte ce-mi spun.
Unde nu recunosc peisajul, mă trezesc o secundă și resetez.
Dimineața, păstrez puțin în gură gustul de unde am fost.

Ce-i trebuie scriitorului fin femeie vie şi frumoasă în casă?
În mod normal, să o muzeifice în dedicaţii, poezii, romane, chestii, iar apoi să se despartă furtunos de ea. Ca să scrie alte poezii, romane, chestii din pricina asta.
Domnul Ion Barbu, cunoscut publicului larg chiar sub acest nume, a demonstrat că femeia poate fi dezbrăcată de scriitori şi cu alte mijloace care scuză aproape toate scopurile, cum ar fi exclamat Oscar Lemnaru.
Aşadar, în cartea Imn hăituit de bărbaţi, apărută la Brumar, Ion Barbu ia Femeia Nudă şi o scrie, desenezeză, colorează cu poezie.
Din diverşi.
După care vin următorii fotografi şi o impresionează pe hârtie: Roman Lybaleov, Eugen Răduţ şi Ion Andrei Barbu.
Hărţuire textuală cu poezie, la temperatura camerei şi a pielii de circa 36,5 grade Celsius.
PS Fotografia de lângă e chiar din carte!

Nu doar românul, ci şi, în genere, omul de pretutindeni e născut scriitor-semnător. Scrie şi, mai ales, semnează pe unde apucă „minunatul” de el : pe copertele unor cărţi, pe ziduri de clădiri sau de peşteri, pe scoarţe de copaci, pe lemnul băncilor din parcuri sau amfiteatre, pe fesele proprii sau ale altora, pe asfalt, pe afişe, pe bani, pe etichete, pe caroserii, pe vitrine, parbrize sau praful caroseriilor. De fapt, pe orice. Există o poftă imensă a Omului de a lăsa dovada trecerii sale prin acel loc, drept pentru care nu mai miră pe nimeni un asemenea gest.
Am găsit pe scândura paturilor din staţiuni de odihnă dovada că acolo au dormit şi Gicu, Ducu, Meri, Veti sau Țuki ş.a.m.d.

Strângem sau nu Semnături împotriva chiar semnăturii?