Relația lui Eliade cu masoneria poate fi descrisă în două etape distincte: prima, cea de până la finele războiul, când, în spiritul vremii, adică al naționalismului și al legionarismului, a atacat agresiv masoneria; a doua, ce începe cu exilul parizian, când apropierea de Dumézil, mason declarat, își va schimba opiniile.

„Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles nimic asupra francmasoneriei. Nu ştiu ce vor aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că îşi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide, şi de ce sunt atât de misterioşi cu <secretele> lor pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă. Dar un lucru am învăţat din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită : am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”, scrie Mircea Eliade în debutul capitolului intitulat Mentalitatea francmasonică din volumul Oceanografie[i]. La acea dată, adică în 1934, singura sursă, în afara literaturii antimasonice și antisemite de succes de atunci, era Ragon (Jean-Marie Ragon de Bettignies, 1781-1866), o referință la modă nu atât în masoneria secolului al XIX-lea, cât în teozofismul Doamnei Blavatski. Evident, Eliade consultase voluminoasa lucrare Orthodoxie maçonnique suivie de La maçonnerie occulte, un op de peste 630 de pagini, pe care, mai mult ca sigur, o primisese de la profesorul său de latină, Nedelea Locusteanu, deja citat aici. Eliade nu a scris un studiu despre ceea ce presupuneau legionarii că ar fi făcut francmasoneria în România, dar a făcut-o într-o carte ce poate fi citită aproape ca o parabolă: Salazar și revoluția în Portugalia. Lucrarea apare în 1942. Primul capitol, Portugalia în secolul al XIX-lea, este cea mai virulentă diatribă antimasonică a sa. De la „infernala rasă masonică”, trecând prin presupusa otrăvire a Regelui João VI, sfârșind cu domnia lui D. Luis, „care credea în libertate, egalitate, fraternitate”, totul este o imundă și cangrenară conspirație masonică[ii].

Toate acestea despre masoneria speculativă, modernă, politizată, pe care o întreagă literatură a conspirației o considera vinovată de toate relele modernității noastre. Însă despre masoneria operativă, premodernă, adică despre confreriile de meșteșugari, Eliade scrisese în cu totul alți termeni în Comentarii la Legenda Meșterului Manole :

„Învăţatul sârb Petar Skok a arătat rolul pe care l-au avut tovărăşiile de zidari aromâni în răspîndirea Baladei Meş­terului Manole în toată Europa sud-estică. (Cf. Caracostea, op. cit, pp. 624 sq.) Amănuntul acesta nu e lipsit de semnificaţie, căci de obicei asemenea corporaţii de me­seriaşi păstrează rituale şi credinţe arhaice, <uitate> sau necunoscute celorlalte grupuri sociale în mijlocul căro­ra trăiesc. Corporaţiile de zidari şi arhitecţi, de mineri şi metalurgişti, de fierari şi topitori pot fi considerate drept societăţi secrete, ai căror membri se recrutează exclu­siv din familiile breslaşilor, purtătoare a unei tradiţii stră­vechi, şi nu sunt admişi decît printr-o serie de rituale care au toate atributele iniţierii. În general, se poate spu­ne că <secretele> atît de grijuliu ascunse şi cu atâta pruden­ţă transmise <iniţiaţilor> în corporaţiile de metalurgişti, zidari, topitori etc. — se referă nu numai la tehnica propriu-zisă, ci, mai ales, la metafizica şi magia pe care o implică.”[iii]

Mi se pare evident faptul că Eliade știa foarte bine că „orele astrale” ale acestor confrerii erau la solstițiul de vară încă din străvechime, mi se pare evident că „meșteri” înseamnă „masoni” și că Eliade nu scrie vocabula ca atare dintr-un scrupul pur politic. De altfel, nici peste ani, în 1958, nu va scrie cuvântul „mason” decât în contexte mai degrabă culturale, așa cum am citat supra cu privire la Occultism, witchcraft and Cultural Fashions. Ceea ce se va întâmpla și cu invariantul ezoteric „inițiere” despre care Eliade va scrie Birth and Rebirth, apărută, în franceză, sub titlul Initiation, rites, sociétés secrètes, iar în românește, sub numele Nașteri mistice. O carte în care inițierea este abordată într-un mod cât se poate de sociologic și exoteric cu putință.  Doar ultimele pagini ale cărții aduc, finalmente, un cu totul alt diagnostic decât cel cu care Eliade ne obișnuise până atunci:

„Singura mișcare secretă care prezintă o anumită coerență ideologică, care are deja o istorie și care se bucură de prestigiu social și politic este Francmasoneria.”[iv]

Mi-ar plăcea să presupun că un asemenea diagnostic de sorginte guénoniană i se datora și lui Georges Dumézil, savantul-protector al lui Eliade în primii și greii ani parizieni de după război. Eliade îl citase copios, mai ales cu texte ce vorbeau despre corporațile magice ale „centaurilor” ce aveau ritualuri speciale de inițiere.[v]

Într-o carte de interviuri târzie, Dumézil avea să mărturisească cum a fost inițiat într-un atelier al Marii Loji Naționale Franceze, în 1933, dar că nu a mai frecventat atelierul apoi, adică intrase în adormire[vi]. Henri Prouteau, care a urmărit raporturile dintre Ordin și marile nume ale culturii europene în masonerie, istorisește în cartea sa Littérature et franc-maçonnerie cum Eliade a fost invitat să conferențieze în Loja Villard de Honnecourt, în 1979. unde a vorbit despre Inițierea și lumea modernă, text, de altfel, apărut în „Travaux  de la Loge Nationale de Recherches Villard de Hennecourt”, vol. 1, 1980.[vii]