Dan Diaconescu, de fapt Domnul Dan, are câteva cuvinte-fetiș cu o mare temperatură emoțională. Printre ele, și cuvântul „ciocoi”.
Sună dur, intransigent, vitriolant, ca o flacără de sudură. Sensul este de „parvenit”, de „slugă ajunsă dincolo de condiția ei”. Ca sinonim, DEX-ul dă un cuvânt ce pare coborât dintr-un dialog cu Florin Piersic: „ciocoflendură”. Aici, vocabula nu mai are nicio scamă de eficiență politică, fiind ușor umoristică, derizorie. Cam cu e și cu privatizarea Oltchimului.
Dar cuvântul „ciocoi” – nemurit de Nicolae Filimon – are o problemă de logică în cazul României. Cine sunt boierii pe care noii ciocoi i-au uzurpat? Comuniștii, aristocrația scăpată din închisori, politicienii curați de după 89, boierii din popor?
Spre remember, iată câteva fragmente din Ciocoii vechi și noi:
„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…
[…]
Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.
[…]
Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.
[…]
Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure cât de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.
Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.
Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere.
Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său.
Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dânşii posturi în ţara sa.”
