Arhive categorii: cultură

Cum se dă afară un neascultător manager de muzeu și cum se face de doi bani o instituție de cultură

Posted on by

Astăzi am avut o experiență urmuziană. Cinci membri ai unei comisii de evaluare au zgârmat, timp de aproape 2 ore, în 12 luni de muncă muzeală nu doar a mea, ci a unui colectiv de profesioniști,  după care mi-au dat o notă cu multe franjuri: 5,89. Ceea ce înseamnă că activitatea mea/a noastră din anul amintit a fost una penibilă!

Nu sunt în postura de a mă autoevalua, dar sunt în postura să spun că Muzeul de Artă a fost în centrul vieții culturale timișorene și mă simt ofensat că o comisie fără niciun manager de muzeu, o comisie cu doi bucureșteni speciali aduși pentru a mă demite, o comisie cu alți doi afoni vizual (dacă se poate spune așa) își bate joc nu numai de munca noastră, ci și de buna noastră credință și naivitate!

Mă simt ofensat fiindcă unul dintre membrii comisiei nu are habar nu ce facem la Muzeul de Artă, ci unde se află Muzeul de Artă (Domnul Cătălin Bălescu, din București), iar alți doi nu au văzut mai mult de 1 bucată expoziție (Domnii Adrian Neg0iță și Miodrag Milin). Iată de ce am folosit epitetul „urmuzian”!

În anul 2012 la Muzeul de Artă Timișoara au fost organizate 22 de expoziții după cum urmează: una a unui artist român din Suedia, una colectivă din Serbia, una din Germania, una a celui mai important sculptor din Mexic, una din Austria; trei nume mari ale artelor românești: Țuculescu, Romul Nuțiu, Ștefan Bertalan; una despre creația marelui arhitect, Horia Creangă, două expoziții de la Brukental. Alături de Salonul Anual al Artiștilor plastici, alături de alte expoziții ale unor artiști timișoreni. Ca o realizare unică, la nivel național, aș sublinia doar că Proiectul de educaţie muzeală Seniori ghizi în Muzeul de Artă Timişoara, coordonat de Domnul Marius Cornea,  a devenit caz de bună practică în progamul european ASLECT. De asemenea, acest proiect a fost selecţionat de Volonteurope pentru a reprezenta România în raportul anual pe 2012

Numai Tuculescu, Nuțiu și Bertalan să fi fost, și tot era de ajuns! La banii pe care i-am avut!
Sincer, cred că sunt un idiot: în loc să mă fi chivernisit, i-am rugat pe câțiva dintre prietenii și cunoscuții mei să mă ajute. Așa că, din cele 22 de expoziții, 15 expoziții au fost organizate fără a cheltui bani publici pentru transport sau asigurări.

Aș fi foarte curios să știu cum au punctat membrii comisiei „penibila” agendă culturală în 2012, când, de la buget, au fost finanțate doar o treime din expoziții.

Unul dintre cei doi bucureșteni e rector al Universității de Arte Plasice, altul e un om de fină formație intelectuală. Ce i-o fi determinat, oare, să aibă orbul găinilor?

Domnul David, fost profesor la Facultatea de Arte din Timișoara, oare să fie de părere că 2012 a fost, la Muzeul de Artă, un an penibil? Nu a spus nimic la interviu. Putea să o facă și îi răspundeam.

Domnul Miodrag Milin, pe care nu l-am zărit prin Muzeu de vreo 3-4 ani, oare cum le va explica celor care îl vor întreba despre nota acesta? Nu va putea răspunde, la fel cum nu va putea răspunde de ce a fost nevoit să părăsească Memorialul Revoluției, desigur!

Pe Domnul Cătălin Bălescu îl înțeleg oarecum, fiindcă, în postura lui administrativă, poate fi ușor presat. Deocamdată, Domnia sa, deocamdată, s-a ferit să fie un nume în pictură, însă nu e exclus că se va afirma ca docilissim membru al unor comisii demolatoare…

Pe Doamna Demetrescu însă, mărturisesc, nu o înțeleg! După ce ai făcut un doctorat cu Pleșu, după ce ai scris în „Dilema”, se cuvin măcar câteva milionimi de dileme.

Doamna Demetrescu, chiar nu ați înțeles că ați luat parte la o execuție politică?

Chiar nu a înțeles că au jucat penibilul rol al „dezamăgiților” fiindcă opiniile mele politice nu corespund cu cele ale actualei Puteri?

Chiar nu au înțeles că, în spatele acestei execuții, se află chiar președintele Consiliului Județean Timiș, Titu Bojin?

Chiar nu au înțeles că, dacă, după schimbarea de regim de la CJT, aș fi trecut în barca Domnului Bojin, nu ar fi fost nevoie de ei, aș fi avut parte de o comisie hipercorectă și aș fi luat o notă glorioasă de peste 9?

De la nota peste 9 de anul trecut, obținută în fața unei comisii din Timișoara, oare ce s-a schimbat atât de penibil în Muzeul de Artă?

Explicația e foarte simplă: de fapt, am primit nota asta fiindcă am scris pe blog și în presă exact ceea ce cred eu că trebuie gândit și scris!

Și cred că am făcut bine pentru că îmi este mai mai frică de mine și de ce ar spune persoanele pe care le admir decât că mă poate da afară dr. Bojin!

 

 

În atenția Doamnei TVR Una

Posted on by

Stimată Doamnă Televiziune Una,

Subsemnatul, subprivitorul, Marcel Tolcea, de profesiune inginer de limba română, prin prezenta îmi îngădui să vă atrag atenția asupra unui conținut tot mai slab de cratime în ortografia unor emisiuni ale Dv.

Astfel, în timp ce urmăresc cu plăcere emisiunea Prim Plan, nu mă pot abține să nu mă întreb unde s-a rătăcit cratima absolut necesară dintre cele două cuvinte.

Ați ghicit, grafia corectă a acestui substantiv compus este Prim-plan. La fel cum este și cazul cuvântului „prim-ministru”.

În cazul celui din urmă, dacă scriem „Primul ministru a intrat în sala Parlamentului”, nu se înțelege deloc că ar fi vorba despre șeful guvernului, ci de un ministru, după care va urma un al doilea ș.a.m.d.

De fapt, poate că ar trebui să invitați un dicționar să respire, la răsfoit, aerul din studiourile ce cu onoare le populați.

Senzațional: Ionul, un român pe cale de dispariție

Posted on by

Johannesburg e orașul în care sunt cei mai mulți Ioni din Africa.

Dacă Johann Sebastian Bach ar fi fost român și ar fi avut un copil cu același nume, probabil că s-ar fi numit Ionnuț Sebastian Bach. Sau, poate, Ionnuț Bach jr.

Cei patru Beatleși au fost trei: Ion și Paul. Ion Lennon.

Ivan e un Ioan vodcat. Așadar, întreb: Pictor olandez de origine rusă fără o ureche? Ivan Gogh.

Un citat despre o Românie ionesciană, altfel decât în teatrul lui Ionesco: „În fond, toți suntem români, mai mult sau mai puțin Ionești!” (Mihai Stănescu)

Dacă Nelu este hipo-coristicul lui Ioan, hiper-coristicul care ar fi? Jean?

Jana este mai mult Ană decât Ioană. Deci, Jeana/Jeanne, o Dame Jeanne cu o damigeană de vin. La bază, regină.

Un accident onomastic: să te naști în 7 ianuarie și să fii botezată Elena! Cui i s-a întâmplat asta? Tovarășei tovarășului Nicolae Ceaușescu, fost dictator, fost muz al lui Păunescu.

De Sfântul Ion, io recit așa: „Ionu cred nici în Iehova/Nici în Buddha­-Sakya-Muni/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii.”

De ce romanul lui Liviu Rebreanu nu se numește Ioan? Fiindcă Rebreanu nu a semnat Livius!

Un hipocoristic mai puțin evident: Genică. Așadar, Ionică Boierică și Genică Iobăgică, dacă îmi permiteți.

Nici Nela, Nelly, nu e de-aci. Deci citez, tot așa, de sezon: „Nelly tangere circulos meos!”

Un accent marin, greșit pus, culmea, într-un dezacord: Marea Ionică.

Catifelat de boarea hipocoristicelor, era să uit unul atât de cunoscut și, totuși, atât de discret: Nică, alias Ion Creangă. Despre care, copil fiind, îmi imaginam că e un fel de motan care toarce. Torcălăul.

Ionike, un altoi dintre Ion și Nike, fosta zeiță a Victoriei (actualmente a tenișilor): Izbânda Ionilor Buni!

 

Ionilor apropiați/(în)depărtați, la mulți ani!

 

 

 

 

Tot despre Sergiu Nicolaescu. De la est la rest.

Posted on by

Felul bombastic în care Sergiu Nicolaescu este jelit de televiziuni ca un mare regizor are, în opinia mea, trei explicații principale:

1. Filmele pe care generația trecută de 45 de ani le-a văzut în anii formării au fost agresiv ideologizate, ceea ce a făcut ca, prin comparație, cinematografia lui Nicolaescu să fie, pe drept cuvânt, o lumină. Să nu uităm, începând cu tezele din iulie 71, Ceaușescu a închis și robinetul filmelor din răsărit, astfel că filme mari din cinematografia sovietică, poloneză, cehă sau ungară nu s-au prea văzut. În locul unor Tarkovsky, Mihalkov, Klimov, Abuladze, Paradjanov, Polanski, Wajda, Forman, Martha Meszaros sau Istvan Szabo, cinematografele au gemut sub apăsarea a tot soiul de filme inexpresive și jenante. Cât despre televiziune, acolo situația  fost și mai tragică.

2. Generația sub 45 de ani înțelege filmul mai ales ca divertisment. Un film e bun câtă vreme are acțiune, e dinamic, e spectaculos și are în generic câteva nume mari. Hollywood-ul a produs aici o întreagă marmeladă educativă, cu Binele ce învinge Răul, cu oameni buni, cu divorțați recăsătoriți, cu rebeli reșapați în mielușei de felicitare. Sunt filme care nu pun probleme, nu creează întrebări, nu tulbură. Asemenea filme au, îndeobște, rolul de control al impulsurilor colective și susțin ceea ce se numește disfuncție de narcotizare.

3. În cinematografia românească, Sergiu Nicolaescu a fost singurul regizor care a ilustrat mitologia noastră: de la daci, la Mihai Viteazu, la comunizarea României. A fost, dacă vreți, un Alexandru Mitru al istoriei noastre. El și Titus Popovici, scenaristul dialogurilor sale umflate și caraghioase. Asta face ca Nicolaescu să fi creat un imaginar popular ce ne acordă nouă, românilor, un rol de Superman de-a lungul vremurilor. Când Decebal îi spune solului roman că acceptă pacea dacă fiecare locuitor al Imperiului îi va plăti două monede de aur, toți românii ne-am simțit bine. Unii au înțeles și că Roma e URSS-ul, dar asta e altă poveste. Așadar, e aproape imposibil să îi spui omului de rând că Nicolaescu nu a fost un regizor mare, fiindcă el vede în Nicolaescu un erou care NE răzbună pentru toate nenorocirile noastre. E și mai greu să explici că, asemenea lui Păunescu, Nicolaescu a inventat false tabuuri, false întrebări, cărora le-a propus soluții și răspunsuri nu doar greșite, ci și toxice.

Să spui că Nicolaescu a fost cel mai mare regizor al românilor e nu doar o minciună, o aiureală axiologică, ci și o jignire a unui cinematograf ce numără nume cum ar fi Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Nae Caranfil, Cristi Mungiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Peter Călin Netzer.

Și asta dincolo de tematica filmelor. Fiindcă, dacă privim atent câteva dintre capodoperle filmului sovietic sau polonez, de pildă, vom observa că ele sunt mai mult propagandistice. Și Zboară cocorii, și Moscova nu crede în lacrimi, și Al 41-lea, și Omul cu camera de filmat al lui Vertov, și Siberiada, și Soarele înșelător, și Sclava iubirii, și Cenușă și diamant sunt filme cu sau despre comunism.

Dar câtă meserie și câtă autenticitate!

 

 

Istoria alcoolicilor prin capodopere. Și invers!

Posted on by

Astăzi, un shot despre autorul unui roman superbissim, Sub vulcan : Malcom Lowry.

Am citit ediția din 78, tradusă de Caraion, cu o prefață semnată de timișoreanul nostru Sorin Titel. După 1990, când a apărut ediția cu titlul Sub vulcan, în mult mai buna traducere a lui Florin Șlapac, nu am avut curiozitatea să o recitesc. Tot așa cum nu am recitit Saul Bellow, Darul lui Humbold, în traducerea necenzurată.

Dar asta e o altă poveste.

Lowry e unul din marii scriitori-bețivi ai lumii, alături de Poe sau Dylan Thomas, de pildă. Mai precis, a fost un dependent de alcool în care a găsit și Paradisul, și Infernul.

Când m-am gândit să scriu despre sezonul bețivilor amatori (până în 7 ianuarie), mi-am adus aminte de un articol al Feliciei Antip reluat în volumul Lumea în ziare, unde scria despre o operație pe creier suferită de Lowry pentru a scpa de insuportabilele atacuri de panică și de depresie.

Pe crucea lui, un epitaf armonic în toate sensurile: Here lies Malcolm Lowry, late of the Bowery, whose prose was flowery, and often glowery. He lived nightly, and drank daily, and died playing the ukulele.

Sub vulcan e unul dintre primele 10 romane ale lumii, dacă vă vine să credeți că un consumator de mescalină, whisky, absint și de toate până la vomă poate scrie așa ceva.

Infernul șoselei într-un film franțuzesc cu canibali și burghezi

Posted on by

Televiziunile au niște formule de-a gata care – ca să cad și eu în groapa pe care o sap – fac toți banii.

Dintre multele, formula „se circulă bară la bară” mi se pare cea mai sportivă. Are o boare de amintire din fotbal, aduce puțin și a comerț (barele cu codul unic), are, cu puțină imaginație, și ceva din grația unui portativ muzical.

De regulă, expresia „bara la bară” aparține șoselei București – Brașov, dar apar și situații de forță majoră, cum ar fi accidentele.

Sigur că presa, poliția vor să ne sperie cu imagini șocante și să ne pună pe gânduri!

Au toate motivele.

Există însă un film senzațional despre infernul accidentelor rutiere, semnat de marele regizor francez Godard: Weekend.

Un film care te face să te gândești mai atent la șosea, la violență, la demonia automobilului.

E din 1967 și e o comedie neagră, cu adorabile trimiteri culturale sau politice. Dar și cu un absurd în care violența mașinii devine de o maleficitate isterică.

M-am uitat la el cu ochii bară la bară.

 

P.S. Îl găsiți și online!

Un film despre păcatul în creștinism: Samaria, de Kim Ki-duk

Posted on by

Kim Ki -duk este, în momentul de față, cel mai important regizor de film sud-coreean.

Două dintre filmele sale – Spring, Summer, Fall, Winter and Spring și 3 Iron, se află în play list-ul meu de filme recente.

Astă seară, în loc de Dansez pentru tine, am ales unul dintre filmele lui ce rimează cu Mă prostituez pentru tine: Samaria.

Un film buimăcitor despre parabola bunului samaritean.

Pe scurt, două eleve de liceu din Coreea de Sud vor să plece în Europa și, pentru a strânge banii, una dintre ele se prostituează.

Cealaltă, fiica unui polițist scăpătat, este de o rigoare morală inflexibilă și acceptă cu greu sacrificiul prietenei care se întâlnește cu tot soiul de indivizi – pe care îi iubește – în obscure camere de motel.

În cursul unei întâlniri „dulci”, polițiștii intră în camera de motel, iar eleva se aruncă pe fereastră.

Ceea ce urmează, partea a doua, este minunată: inflexibila ei prieteneă îi caută, din agenda celei decedate pe toți clienții cu care se va culca și, pay attention, le va înapoia banii.

Partea a treia începe în clipa în care tatăl află ce face fiica lui.

Din afară, lucrurile stau în Infern!

Dinlăuntru, Păcatul e altfel. Poate fiindcă puterea creștinismului stă în această insondabilă, atotputernică și peste fire putință de a fi iertați de un Dumnezeu Iertător.

 

P.S. Ați observat că nu vă povestesc sfârșitul?

 

O precizare în legătură cu o lansare de carte

Posted on by

Săptămâna trecută am fost invitat, de către o Doamnă Profesor de la Universitatea de Medicină din Timișoara, să particip la lansarea cărții Domniei Sale.

Cartea este o poveste, alert scrisă, despre luptele interne în cadrul unui consorțiu editorial din Italia.

Cu prilejul lansării, am aflat că, de fapt, este vorba despre alegerile de la Medicină. Iar recent, mi s-a spus că, de fapt, sunt tot soiul de acuze la adresa conducerii actuale a Universității de Medicină și că, de fapt, avem o alegorie, cu nume încifrate la adresa multor profesori de acolo.

Cum s-ar putea presupune că prezența mea acolo ar cauționa o asemenea atitudine, doresc să spun foarte clar că nici nu am știut că ar fi vorba despre așa ceva și că nici nu consider că cei vizați ar constitui o „mafie intelectuală”!

O asemenea interpretare ar fi cu rea-credință, cu atât mai mult cu cât Rectorul UMF Timișoara mi-a fost coleg de clasă, iar unul dintre prorectori, Dna Prof. dr. Simona Drăgan, îmi este foarte bună prietenă.

Despre Tudor Chirilă

Posted on by

Tudor Chirilă îmi place mult deoarece

1. nu cântă, ci se cântă pe el

2. trăiește în literatură cum alții trăiesc din dobânzi

3. steaua răzvrătită de deasupra inimii lui are flotant în Constelația Melancoliei, colț cu cea a Singurătății

4. în exprimare meteorologică, e lapoviță, ceea ce se poate echivala cu Janus bifrons ori chiar și Râsu-Plânsu

5. poartă și în somn o cartușieră plină de gloanțe cu praf de pușcă tânăr spre juvenil

6. culturalmente, e încă Delfin, fiindcă a mâncat prea lacom din cărțile presărate în acvariul familial asemenea unor pesmeți pentru pești rari, japonezi

7. Unchiul Vanea este doar și doar pentru el mult mai apropiat

8. Deși suferă de o cronică igrasie mozartiană, încă așteaptă un comunicat de presă care să anuleze doar atât: Cosi fan tutte/tutti! Și pentru Inima lui, și pentru Suferința de-afară.

 

Cu privire la decorarea Doamnei Brîndușa Armanca de către ministrul Culturii din Ungaria

Posted on by

„Ora de Timiș”, publicația cea mai echilibrată și cea mai atentă la fenomenul cultural timișorean, publică un articol despre acordarea unei distincții timișorencei Brîndușa Armanca, universitar și jurnalist, fost director al Institutului Cultural Român din Budapesta:

„Ministrul  Culturii din Ungaria, L.Simon László, în numele ministrului Resurselor Umane, Balog Zoltán, şi în prezenţa Excelenţei Sale Victor Micula, ambasadorul României la Budapesta, i-a înmânat timişorencei Brînduşei Armanca, director ICR Budapesta, “Distincţia culturală pentru contribuţia deosebită la cooperarea culturală româno-maghiară”.

Ministrul Culturii a apreciat excepţionala deschidere pe care ICR Budapesta a manifestat-o în ultimii şase ani prin programe de înalt nivel, dar şi prin contextul prietenesc care a stimulat dialogul cultural dintre cele două ţări. Ministrul a accentuat entuziasmul cu care Brînduşa Armanca s-a dedicat misiunii sale, precum şi consolidării relaţiilor europene în calitatea sa de preşedinte EUNIC-Hungary.”

Din articol se poate deduce că Brîndușa a primit decorația la finele misiunii încheiate în glorie și tihnă! Nu e deloc așa!

Primul Ministru al Afacerilor Externe uselist, Andrei Marga, a dat-o afară ca pe ultimul chelner dintr-un birt comunal.

În ciuda contractului de muncă, în ciuda performanțelor.

Așa cum a făcut și cu alți directori ai ICR, consuli sau funcționari diplomatici.

Așa că medalia asta e o palmă dată actualului Guvern al României!

Poate că, fiind o palmă în limba maghiară, ai noștri nu au înțeles că le bate obrazul.