Nu știu de ce nu prea fac distincție între teleormăneam, dâmbovin, ilfovinist sau ialomițos.
Îmi este complet indiferent unde va candida Creen (în egleza fonetică) sau Sulfeena Barbu (tot în engleza fonetică).
Crin A., A. Crin a vorbit aproape asemenea domnitorului Sandu Lăpușneamu atunci când a modificat clasicul „proști, dar mulți”, în „prost, dar mulgi”.
O bună parte a românilor imbecili se regrupează în vederea venerării moaștelor calde ale Sfântului Dragnea Teleormănitul.
Trăim tot mai mult într-o soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are, ar fi spus Conu Iancu.
Politicienii trec de la un partid la altul, adică la unul chiar dimpotrivă, cu viteza și firescul unui strănut. Sau al unei eructații, ceea ce, în vocabularul votanților se numește râgâit.
Albul e negru, negrul e alb, totul într-o devălmășie care ar putea confuza până și rolul limbilor unui ceas, de altfel singurele organe (sic!) care mai au demnitate! Chiar și azi, când au făcut un pas înapoi!
Iată însă că lumea instrumentelor noastre – a telefoanelor deștepte – a dat-o în bară definitiv cu principiile.
Astfel, sunt complet siderat să aflu că numai într-o anumită rețea putem cumpăra celebrele Blackberry în culorile alb, albastru sau, de ce nu, galben.
Asta e, scuzați-mi enervarea, chiar peste poate!
P.S. Știu că unul dintre cei mai fervenți adepți ai Blacberrysmului este prezidentul Obama. Vă dați seama ce impact dezastruos ar fi un Blackberry alb între degetuțele sale? De fapt, cred că, în corectitudinea politică americană, smartul lui ar fi nevoit să se cheme fix așa: afroamericanberry.
Gestul lui Băse de a nu accepta bacul profesional e în strictă legătură cu votul politic.
Cu alte cuvinte, avem uninonimal la urnă, uninominal avem și la bac. Bacul profesional e un fel de bac „pe listă”.
Și totuși, Doamna Andronescu, ca om politic și universitar, are dreptate cumva: dumneaei știe foarte bine că educația din România este, în acest moment, falimentară.
Nu mă refer neapărat la ciclul preuniversitar, ci, mai ales, la cel universitar.
Avem zeci și zeci de universități private sau mai puțin private ce constituie o serioasă clientelă politică: mai întâi profesorii, apoi studenții, apoi părinții și rudele.
În ultimii doi ani, din cauza bacalaureatului dur, numărul acestora a scăzut drastic. Scăderea numărului de studenți de operetă a făcut ca numărul șomerilor să crească și el.
Așadar, bacul profesional e un fel de strategie electorală.
Așadar, Doamna ministru Andronescu dorește un fel de bac all inclusive.
Și ceea ce e „minunat” e chiar faptul că asta prinde la prea mulți: în fiece zi vedem pe ecrane indivizi necopți cărora li se cuvine totul, iar studiul nu e decât un râgâit demodat.
După cum se știe, Oltchimul produce polioli, plastifianți, handbal feminin, clorosodice și PVC. În vremea din urmă, mai ales PVC.
Pentru cititorii mei care și-au privatizat chimia încă din școala generală, am să detaliez un amănunt extrem de interesant pentru titlul nostru: clorosodicele sunt produce cu clor și sodiu (bravo!), obținute în urma tratării chimice a sării.
De ce? Ei bine, pentru cititorii mei non-umaniști, am să explic de îndată: cuvântul „salariu” vine de la „salis”, „sare”, fiindcă soldații romani primeau bani pentru a-și cumpăra sare.
Un prieten din Vâlcea mi-a povestit, în acest nonsens, că unele bancomate au fost deja alimentate cu sare, dar asta mi s-a părut o glumă cam nesărată.
Între două uimiri, trei crampe la fiere și un suspin, mă uit la B1, unde Dan Diaconescu este propriul său invitat.
E un extraterestru: nu respiră! Vorbește necontenit. În incontinență.
În bandă, următorul enunț: „DD: Cer demisia primului ministru.”
Fără cratimă, adică scris „primului-ministru”, nu are nicio valoare!
Se înțelege că solicită demisia celui dintâi ministru, apoi va solicita demisia celui de-al doilea ministru.
În altă ordine de idei, mâine se vor încarna în hârtie (sic!) 4 milioane de euuro.
Cine se ocupă de ei?
Tot mai mult sunt fascinat de generozitatea unei vechi definiții conform căreia Parlamentul e locul unde poporul bea șampanie prin reprezentanții săi.
Așa e, doar cu o nuanță importantă: poporul bea, ca prostul, din sticlă. Care sticlă? A televizorului! Mai precis: a OTV-ului, prin gurița poporanul Dan Diaconescu.
Fiindcă așa am înțeles eu de la Dan Diaconescu oltchimia licitației de la Oltchim: luăm de la popor și dăm tot la popor.
Ceea ce e cu adevărat alchimic, adică enigmatic.
Și aici lista misterelor e cam opacă: cum de căpușele Oltchimului sunt vioase și rumene, cum de nimeni nu spune nimic de eele, cum de ce nu a venit niciun ofertant serios?
În ceea ce privește cea mai bună ofertă, cea a lui Dan Diaconescu, eu am o singură neliniște: cum va ști să poarte de grijă sutelor de angați Domnul Dan dacă nici măcar dantura lui nu e îngrijită.?
Poate că o licitație publică cu strigare pentru molarii Domnului Dan nu ar fi de prisos.
Am văzut, pe Facebook, o imagine cu un caiet dictando „din vremea mea”. Din alea cu hârtie ce se îngălbenea sau cu coperți ce se decolorau la soare asemenea hârtiei albastre de învelit.
Recunosc, sunt un nostalgic al vremilor de atunci. Recunosc, amintirea primei zile de școală mă emoționează mult, cam cum îl ating pe un bătrân soldat englez amintirile Indiei.
Visez și acum că mi s-a desprins de pe mânecă numărul matricol, visez cum mințeam că mi-am uitat caietul de teme acasă, îmi amintesc și acum creioanele chinezești a căror radieră o curățam de marginea interioară a băncii, simt și acum, ca prin vis, parfumul primelor gume cu arome atât de mirabile încât îți venea să le guști.
Mă înfioară și acum amintirea primelor zile de septembrie când mama mă ducea să îmi cumpere uniformă și cum ele, uniformele alea, erau fie prea largi, fie prea lungi, fie prea nicicum, de parcă morfologia mea era un perpetuu ratat pronostic anatomic.
Și, ca să nu fiu prea melo, prea dramatic, mă întreb de ce lumea de azi se sperie de uniforma școlară.
În lumea civilizată, uniforma e un locul simbolic al unei apartenențe asumate cu mândrie. Ea nu e nici banală, nici demodată, nici coercitivă.
Mai uniformică decât moda de acum în niciun caz nu e!
Doar că – avansez această ipoteză – o uniformă nu mai dă prilejul unor părinți de a-și exhiba un standard. Pe care copiii îl percep ca pe o fiță. Ca pe o provocare, ca pe o continuă, obraznică și umilitoare subliniere de statut social.
Între cei cu bani și cei fără bani. De aici până la psihologia manelei nu e decât un pas!
Așa că, la ceas de clopoțel, nu mai îmi rămâne decât acest îndemn marxist:
Cocalari din toate școlile, uimiți-ne!
În corul politicienilor români există voci insuportabile de care nu poți scăpa nici dacă tai sonorul televizorului și, apoi, te arunci într-un lac nămolos din Tibet.
Așa e vocea Doamnei Mona Pivniceru, de pildă. Ceva între icnetul de sacâz și sunetul unui firiz ruginit râscâind într-un traforaj umed.
Pe locul doi, timbrul lui Laszlo Borbely, pe ale cărui acute se simte smalțul unei danturi defectuos calibrate.
Oarecum asemănătoare cu dicția de mandibulă a lui Eugen Nicolăescu.
Trompetistă, iritantă, pedantă, mereu pe vârful picioarelor, vocea Sulfinei Barbu.
In fine, cea mai enervantă voce din tinerețea unui actual senator: Sergiu Nicolaescu.
Ultimele week-end-uri din piața Unirii au fost ornate de ceea ce organizatorii au numit Târg de handmade și antichități.
Între 24 și 26 august, cam așa a și fost: anticăreli, bijuterii de mână și pentru toate buzunarele, vechituri, tablouri, alături de mici accidente în peisaj, cum ar fi turta dulce sau vată de zahăr.
În week-end-ul trecut însă Piața Unirii a arătat cam cum obișnuiește un autentic colț de Asie colcăitoare: de la bijuterii, până la bucate gătite pe loc,
Așa se face că, alături de decente măsuțe cu artă, am putut admira comersanți de pâine, miere și, de ce nu, clătite.
Sigur că imaginea unui Palat Baroc învelit în miere nu e departe de adevărul simbolic.
După cum ipoteza unei clădiri de artă învelit într-o clătită nu este nici ea departe de adevăr.
Fiindcă, vă reamintesc, la fiecare concert cu watt-ul la maximum din Piață, tablourile de pe pereți sunt bine clătite.
Gestul fostului vostru interimar, Crin Antonescu, de a-și face cărți de vizită cu titulatura de președinte interimar mi se pare, dincolo de ridicol, simpăticuț și ușor hazliu.
Ceea ce sare în ochi (http://www.agenda.ro/crin-antonescu-si-a-facut-carti-de-vizita-de-presedinte-interimar-al-romaniei/259876) este că, deși textul este scris în engleză, numerele de telefon nu au prefixul României!
Ceea ce poate da prilejul unor speculații ciudate. Cum ar fi faptul că o asemenea bucată de carton poate avea valoare de circulație doar prin mediile anglofone din România, cum ar fi ticiării de gimnaziu ori de liceu din Tulcea sau București.
Suspicionez un oarecare neaoșim și din faptul că floralul prenume Crin a rămas genuin, în locul unui Lily Antonescu, de pildă, într-o traducere exactă, însă foarte indecisă la sex.
In fine, istoria cărților de vizită buclucașe e destul de bogată în spațiul literaturii române și, pour la bonne bouche, amintesc aici gestul lui Geo Bogza de a-și fi tipărit o carte de vizită după un proces de pornografie (Poema invectivă) cu următoarea inscripțiune: Geo Bogza, achitat.
Dar, ca să nu credeți că fac aici o comparație între Bogza și Antonescu, am să vă reamintesc că, în timp ce Bogza a jucat Cartea Oltului, Antonescu a mizat totul pe Cartea Voiculescului. Sau, poate, Antena invectivă.